Prozatorul şi dramaturgul Aurel Mihale este personalitatea lunii august la Muzeul Dunării de Jos Călăraşi.

Aurel Mihale (7 august 1922, Spanţov, judeţul Călăraşi – 2017, Bucureşti) este fiul Elenei (născută Mitu) şi al lui Ignat Mihale, ţărani. După absolvirea liceului la Chişinău (1942), se înscrie la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă, iar din 1944 participă la război, luptând şi pe frontul din Cehoslovacia. Odată încheiat conflictul mondial, abandonează cariera militară, devenind student al Facultăţii de Litere şi Filosofie şi, în paralel, al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti (1945-1947). Este angajat cadru didactic universitar (1949-1954) şi primeşte numeroase atribuţii în domeniul cultural, la Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti, la Uniunea Scriitorilor, la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă Socialistă. Va mai fi redactor-şef adjunct la „Viaţa românească” (1953-1954), în conducerea revistelor „Luceafărul” (1958-1959) şi „Gazeta literară” (1962), director al Editurii pentru Literatură. Deşi debutul său din 1943, cu versuri antirăzboinice publicate în „Dacia rediviva”, prefigura o activitate poetică, după 1948 aceasta va fi lăsaă deoparte în favoarea construcţiilor în proză, mult mai adecvate, ca formă, experienţelor de viaţă ce urmau a fi transpuse: ipostaze ale luptei de clasă şi ale impunerii noului sistem politico-social; relatări bazate pe evenimente trăite, ca urmare a participării la conflagraţia mondială; episoade ale aşa-ziselor bătălii „din umbră” purtate de Securitate cu serviciile de spionaj străine. Se pot, astfel, identifica, odată cu succesiunea principalelor teme dezvoltate de autor în creaţiile sale, chiar etapele definitorii ale literaturii române de după 1950 până la schimbarea regimului, transformările paradigmelor şi ale punctelor de interes propagandistic. O primă serie de scrieri, incluzând nuvele şi povestiri – Vin apele (1950), în pragul primăverii (1952), Scrisoarea (1952), Judecata (1952) – apoi romane – Ogoare noi (1953), Floarea vieţii (1954), devenit, în variantă revizuită, Destin (1960) – sunt concepute în limitele stricte ale şabloanelor ideologice, aplicate conştiincios, în detrimentul oricărei posibilităţi de manifestare a originalităţii: săteni eliberaţi de „exploatatori” îşi găsesc pământurile inundate şi recoltele distruse de foştii „chiaburi”, care sparg un dig de apărare (Vin apele) etc. Pe de altă parte, deţinător al experienţei frontului şi având acces la informaţii puţin cunoscute, scriitorul deplasează permanent centrul de interes documentar al cărţilor consacrate acestei arii tematice, respectând, cu mare grijă, limitele impuse de istoria „oficială”. Surprinzător şi destul de neobişnuit în practica auctorială, traiectul labirintic al operelor lui Mihalepresupune, în majoritatea cazurilor, schimbări de perspectivă asupra evenimentelor consemnate, substituiri de personaje şi de caractere, grupări şi regrupări de volume, „revizuiri” şi „adăugiri”. Trilogiile Cronică de război (I-III, 1966) şi Focurile (I-III, 1977-1978), culegerile de povestiri Podul de aur (1964), Somnul de veghe (1969), o parte a scenariilor Batalionul doi (1957), Am fost şaisprezece (1980) sunt scrise cu intenţia evidentă de a oferi cititorilor descrierea completă şi detaliată a implicării armate a României în război şi a consecinţelor ce au decurs, în anii imediat următori, din această participare. Deşi structurate după scheme şi clişee impuse de propagandă, prozele lui Mihale reuşesc să strecoare şi informaţii inedite, mai ales despre starea de spirit şi cea materială a armatei române ori despre bătăliile purtate dincolo de Prut. Bun creator de atmosferă şi de vaste descrieri, prozatorului îi reuşeşte mai ales marcarea contrastelor sau a asocierii peisaj-stare de spirit. Ultima categorie a epicii lui Mihale include scrieri centrate pe activitatea serviciilor române de contraspionaj din cadrul Securităţii – Acţiunea „Hildebrand” (1979), îngerul negru (1981), Alertă în munţi (1982) – expresii ale unei tendinţe vizibile de a trece drept reale patriotismul, onestitatea, eroismul lucrătorilor acestei instituţii şi de a ţine sub tăcere implicările vinovate, de ordin politic. Romane de acţiune, alcătuite după reţetele genului, ele se străduiesc să impună un fals tip de erou: securistul în luptă cu agenţii de spionaj străini, care plănuiesc să aducă prejudicii ţării. Evenimentele de la sfârşitul lui 1989 au dat ocazia autorului fie de a-şi regândi opera (toate ciclurile narative anterioare trec prin procesul revizuirii), fie de a se putea exprima liber, în registru romanesc, asupra unor teme precum colectivizarea -Pământ, pământ… (I-III, 2001) – sau rolul real deţinut de armata română în cel de-al doilea război mondial – Lada de companie (1997) – teme care, în concepţia lui Mihale, ar trebui să ducă la „incriminarea directă a structurilor sistemului totalitar”. De asemenea, ciclul Argus (I-III, 2002) îl readuce în prim-plan pe Ştefan Varduca, modelul ofiţerului de contrainformaţii integru, pe nedrept trecut în rezervă înainte de decembrie 1989, „pentru incompetenţă profesională şi abuz în serviciu”, deoarece încercase să contracareze acţiunile de spionaj militar, cazurile Şacalul şi Eagles, referitoare la o potenţială „atacare a bazelor de rachete din Carpaţi”. În timpul evenimentelor din decembrie 1989, solicitat să ajute la elucidarea misterului apariţiei unor „semne luminoase” pe cerul României, ofiţerul contribuie prin iscusinţa lui la combaterea diversiunilor. Sub pretextul ficţiunii, se încearcă acreditarea uneia dintre interpretările date evenimentelor care au provocat schimbarea regimului politic în România: conspiraţia unor puteri străine, disimulată ca revoluţie. În 2001 a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate literară. De o tenacitate rară, materializată cel mai adesea în scrieri cu o întindere impresionantă (romane-frescă, trilogii, cicluri epice), Mihale este posesorul unui discurs narativ perfect corelat tematic cerinţelor şi tendinţelor ideologice ale anilor ’50 şi nu numai.