Mihail Dumitrescu, nea Mişu aşa cum este cunoscut de o parte din cetăţeni, este decanul de vârstă al ziariştilor călărăşeni, un om care şi-a pus semnătura în cariera sa de gazetar în peste 4.000 de articole. Absolvent al Facultăţii de Ziaristică, din cadrul Universităţii Parhon, promoţia 1953-1958, Mihail Dumitrescu a scris în 10-11 ziare cunoscute din ţara noastră, dar şi în publicaţii din Călăraşi. Ajuns la vârsta de 85 de ani, nea Mişu are trei copii şi şapte nepoţi, dar şi semnătura pe numeroasele articole scrise de-a lungul carierei sale de gazetar. Acesta îşi doreşte ca zilele bătrâneţii să-i fie liniştite şi frumoase, rugându-se la Dumnezeu să nu devină din sprijin o povară pentru cei din jurul său. În rândurile ce urmează, Mihail Dumitrescu ne vorbeşte despre viaţa sa de gazetar, despre evoluţia presei comuniste şi postcomuniste şi despre viziunea sa vizavi de ziariştii din zilele noastre. 

 

 

Pentru unii cititori, sunt nea Mişu, cunoscut de profesie ziarist, absolvent al Facultăţii de Ziaristică de 5 ani, din cadrul Universităţii Parhon Bucureşti, a doua şi ultima promoţie de ziarişti profesionişti, 1953-1958. De la absolvire am lucrat numai în presa scrisă, dar nu numai în presă. În 1975 am scris în ziarul ‘Scânteia’ un articol despre Brâncuşi. În acea perioadă, la Târgu Jiu cineva dăduse ordin ca în jurul ‘Mesei Tăcerii’ să se pună un lanţ ca să nu mai treacă lumea. Un coleg din redacţie, la nota pe care eu am scris-o, i-a dat titlul ‘Brâncuşi în lanţuri’. Treaba aceasta a făcut mare vâlvă şi astfel eu eram vinovatul principal pentru că eram autor şi semnasem articolul. În mometul acela, ca să nu fiu săltat, am ajuns muncitor necalificat la Metrou, unde am stat nouă luni. Am revenit foarte greu în presă, în 1981, când s-a înfiinţat judeţul Călăraşi şi a apărut ziarul ‘Vremuri noi’. Înainte de a reveni în presă am fost profesor şi am predat istorie şi georgrafie la Constanţa şi cultură civică la Călăraşi. De asemenea, am fost şi director al Filialei Judeţene de Cruce Roşie Călăraşi, când aceasta se confrunta cu mari datorii şi am reuşit să o scot din impas”, a declarat Mihail Dumitrescu, decanul de vârstă al ziariştilor.

 

 

“Mă fac vinovat pentru că şi noi l-am adus pe Ceauşescu în situaţii de a fi grandoman”

 

 

„Vreau să vă dau câteva exemple despre cum era presa înainte. Când eram student în anul patru sau cinci am scris o anchetă de la Fabrica de Confecţii Bucureşti, unde lucrau mai bine de 4.000 de femei. Eu am scris ce ar însemna dacă tramvaiele ar întârzia cinci minute. Asistentul nostru mi-a dat 10, i-a plăcut foarte mult materialul. Un coleg a spus că eu nu am fost la Fabrica de Confecţii pentru a mă documenta şi astfel din nota 10 mi-a dat 3. De atunci n-am să uit expresia lui: ‘Asta e prostituţie profesională să scrii ceva din burtă’. În presa dinainte de 89, orice articol trebuia să aibă o predocumentare, o documentare, o verificare, o redactare, o urmărire şi o revenire. În orice ziar exista rubrica: ‘Pe urmele articolelor publicate’. Ceeea ce scriai trebuia verificat obligatoriu după un timp pentru a vedea efectul.  Mergeam pe teren după ce dădeam telefoane, ne interesam, aveam deja o imagine a faptelor care se petreceau acolo unde mergeam. Mulţi spun că exista cenzură pentru Ceauşescu. După anul 1980, toate articolele trebuiau să înceapă şi să se termine cu Ceauşescu. Eu ca ziarist, care a lucrat la cel mai mare ziar al ţării, eu, unul, mă fac vinovat pentru că şi noi l-am adus pe Ceauşescu în situaţii de a fi grandoman. Ne spunea sau nu ne spunea cineva, noi simţeam nevoia să-l lăudăm ca articolul să ne apară neapărat. Exista totuşi în acea vreme o autocenzură. Noi ştiam să scriem în aşa fel încât lumea citea printre rânduri ceea ce aveam să le transmitem. Ca o parte bună a presei de atunci era că nu se punea problema de bani. Eram salariaţi ca oricare”, a spus Mihail Dumitrescu.

 

 

Când cele trei puteri îşi vor face cu adevărat datoria, şi presa va fi a patra putere în stat”

 

 

“Am fost de curând la o întâlnire cu foştii colegi, iar unul dintre ei ne spunea că înainte era bătaie pe informaţie, acum este bătaie pentru bani. Eu, unul, nu aş face nicio vină gazetarilor de azi, mai bătrâni sau tineri, sau indiferent la ce publicaţie lucrează. Ei sunt legaţi strict şi delimitat dependenţi de cine îi plăteşte. Acum, lumea este împărţită în două. Atâta timp cât eşti de partea baricadei, trebuie să slujeşti baricada aia. Eu am convingerea certă că încet, încet, presa va redeveni a patra putere în stat. Dar când? Atunci când primele trei puteri, respectiv parlamentul, guvernul şi justiţia, vor fi cu adevărat independente. Când cele trei puteri îşi vor face cu adevărat datoria, şi presa va fi a patra putere în stat. Eu rămân optimist pentru că se va ajunge acolo. Ceea ce se întâmplă acum în ţara noastră nu este nici pe departe un exemplu izolat. Asta este o situaţia în Europa şi în toată lumea”, a menţionat decanul de vârstă al ziariştilor.

 

Povestea cu şantajul în presă este veche”

 

 

„Povestea cu şantajul în presă este veche. Unul din marii gazetari ai României, Pamfil Şeicaru, care a înfiinţat ziarul Universul’, avea o vorbă: ‘Şantajul şi etajul’. El publica o chestie de şantaj, lua bani şi mai făcea un etaj. Treaba cu şantajul este veche, numai că atunci era pe probleme mai simple. Acum, din păcate, şantajul nu se practică numai în presă. Nu numai presa este de vină că nu se mai poate trăi fără şantaj. Din păcate, presa nu face decât să comporte ca cei de la vârf până jos din politică. Şi ei tot cu şantajul umblă. Este o calitate a omului: ‘Uitarea şterge’. Mă gândesc la cei de azi, dacă la ei acest principiu nu există şi dacă totuşi uitarea rămâne. Eu, ca om la 85 de ani, rămân optimist şi cu speranţa că încet, încet îşi vor reveni şi ei şi presa”, a adăugat nea Mişu.

 

 

Am scris mai bine de 4.000 de articole”

 

„De-a lungul carierei de gazetar, am lucrat la 10 – 11 publicaţii, am scris mai bine de 4.000 de articole. Când am împlinit vârsta de 70 de ani, am fost numit cetăţean de onoare al Călăraşiului. Acum, la bilanţul vieţii, am tras linie şi las în urma mea trei băieţi, cinci nurori, care îmi spun Sărut-mâna, tată’, las în urmă şapte nepoţi, care îmi spun Sărut-mâna, tataie’, o soţie pe care o ador şi care mă îngrijeşte şi datorită ei am ajuns la vârsta asta şi în toate 10 – 11 publicaţii las semnătura lui Mihail Dumitrescu. Eu mi-am făcut bilanţu şi îl rog pe Dumnezeu să mă ia în picioare sănătos şi să nu devin din sprijin o povară”, ne-a mărturisit decanul de vârstă al ziariştilor.

 

 

“De meseria de ziarist nu te lepezei decât când dormi”

 

„Sfatul pe care-l pot da ziariştilor călărăşeni aparţine lui Mihail Sadoveanu. Eram în anul cinci de facultate şi ne-am întâlnit cu Mihail Sadoveanu care ne-a spus cu vocea lui inconfundabilă de moldovean: ‘Dragii mei, voi o să fiţi în meseria de ziarişti exact ca nişte apostoli care merg desculţi să civilizeze barbarii. Nu vă aşteptaţi decât la pietre în picioare sau pietre în spinare. Dacă duceţi mai departe făclia adevărului, veţi fi cei mai fericiţi oameni în această profesie, pe cât de grea, pe atât de frumoasă. ‘De meseria de ziarist nu te lepezei decât când dormi. În rest, un ziarist este în permanent în priză. Există acea dragoste pentru oameni, pentru ei scrii. Îi sfătuiesc pe ziarişti să-şi iubească meseria. Când iubeşti ceva, nu oboseşti. Eu mă declar decanul de vârstă al ziariştilor din Călăraşi, iar după mine este Aurel David, care are 83 de ani. De asemenea, în această calitate, aş vrea să-l felicit pe domnul Marian Petre Miluţ pentru că ziarul pe care l-a înfiinţat în urmă cu 13 ani, ‘Observator de Călăraşieste singurul care a rezistat, ceea ce este un lucru extraordinar. Vreau să-l felicit cu această ocazie şi să-l rog cu orice sacrifiu să menţină acest ziar pentru că este într-un fel emblema presei călărăşene”, a conchis Mihail Dumitrescu.