Mă gândeam cu ce să începem abordarea acestui domeniu vast al psihologiei, și a celei mai importante ramuri a acestei științe: psihologia copilului. Circula o vorbă „de duh” acum ceva vreme, cum că: „la politică, la fotbal și la psihologie se pricepe tot românul”. Oare chiar așa să fie?!…
Sigur că astăzi este mult mai ușor să accesăm sau să aprofundăm orice domeniu dorit. Putem găsi informații despre ceea ce ne interesează, pe diverse suporturi fizice și/sau electronice (cărți, publicații periodice, mass-media, internet, etc.). De aceea nu voi intra astăzi în această fantastică și complicată călătorie a psihologiei copilului. Consider că este oportun și valabil pentru noi toți, să încercăm împreună, dragi cititori, să medităm câteva minute asupra realității noastre cotidiene legată de viața copilului de lângă noi.
Haideți să facem un exercițiu de rememorare a întâlnirii dumneavoastră obișnuite sau spontane cu copiii din jurul nostru, cu cei călărășeni: cu copiii noștri, ai familiei, cu cei întâlniți pe stradă, cu cei prinși în mediul educațional – școlar, cu cei din cărucioarele împinse de părinți prin parcuri, cu cei ce se joacă în diverse locuri, cu cei întâlniți în medii diferite și în conjuncturi diferite. Dacă ați reperat astfel de amintiri, încercați să re-observați (mental) copiii respectivi, fără să-i judecați, fără să vă implicați emoțional, dar dați-vă sonorul pe „mute” și nu „auziți” ce spun ei. Pur și simplu observați-i activ, încercând să-i înțelegeți, să aflați cum se simt ei, după expresia feței, după limbajul lor nonverbal!… și veți avea cele mai corecte și reale informații despre copilul dumneavoastră, despre copiii din jurul dumneavoastră, despre copilul din noi înșine (copilul nostru interior). Lumea o veți putea percepe mult mai diferit, prin „ochii copilului”, veți redescoperi puritatea, bunătatea, frumosul, candoarea, gingășia și valorile umane reale pozitive… poate uitate de multe ori, poate trecute cu vederea alte ori, poate nu.
De ce această incursiune mentală?!… am vrut să fie un semnal, nu neapărat de alarmă, ci doar un semnal auto-perceput de fiecare, că ceva se întâmplă în jurul nostru cu copiii noștri, pe care ni-i dorim întotdeauna reușiți, minunați și fericiți… Ca pe niște investiții profitabile, ca pe niște „trofee” care strălucesc în fața tuturor, arătând de fapt ce părinți buni și grozavi suntem noi!… Dar ei, copiii aceştia, mai au totuşi copilărie?!… Și ce facem cu „ceilalți”: copiii cu nevoi speciale, copiii inadaptați, „răi”, agresivi, „antisociali”?! Oare noi adulții mai avem timp să observăm… să ascultăm… să fim acolo cu mintea și cu sufletul lângă copiii noștri sau ai altora?! Nu cumva chiar și atunci când ne aflăm cumva lângă ei, ne gândim la o mie și una de lucruri, în loc să-i auzim, să-i simțim, să-i ajutăm astfel să se dezvolte armonios, doar fiind prezenți cu adevărat „aici și acum”, cu totul lângă ei într-o relație normală , funcțională, care să le acopere nevoile, care să le împlinească dorințele firești?! Sau, dimpotrivă, suntem lângă ei mai mult decât este nevoie, sufocându-i, controlându-le fiecare acțiune, gest, protejându-i dincolo de nevoile lor reale, împiedicându-le astfel dezvoltarea emoțională, care este la fel de importantă ca și cea cognitivă, pentru că le pune bazele ființării umane. Ascultați ce se vorbește în jurul vostru, doar ascultați ce spun părinții, bunicii, rudele când vorbesc despre copii, ascultați educatorii și cadrele didactice, ascultați oamenii din jurul vostru vorbind despre acești copii ai noștri, ai tuturor. Veți auzi tot felul de opinii, acuze, evaluări, laude sau critici, obiective sau nu, la adresa celor mici. Dar, sunt ai noștri! Și nu vă spun nimic nou când susțin că „omul este eminamente social”, că societatea e marea familie, iar copiii noștri sunt de fapt acel viitor pe care îl așteptăm și pe care ni-l dorim a fi și mai bun și mai confortabil și mai adecvat vremurilor respective.
Este importantă această etapă de viață a omului – copilăria -pentru adultul care va deveni?!… Îmi asum acest răspuns: DA!… este cea mai importantă perioadă de dezvoltare umană. Și voi justifica această afirmație în cele ce vor urma a fi aduse la cunoștința dumneavoastră.
De aceea voi începe abordarea, pe înțelesul tuturor și nu într-o manieră pur științifică, a primei etape de viață a omului – copilăria, respectând standardele științifice, dar adaptate într-o manieră profesională personalizată, referindu-mă doar la acele aspecte foarte importante pentru dezvoltarea normală a ființei umane. Acestea vor fi urmate de problematici cuprinse în segmentul respectiv de vârstă, completate de eventuale direcții de conștientizare și acțiune în problemele concrete ale copiilor dumneavoastră. De aceea relația mea cu cititorii se dorește a fi una deschisă și mutuală, astfel încât să reușim împreună să conștientizăm, aspectele importante, care pot fi înțelese, explicate și puse în practică, astfel încât să putem remedia și/ sau corecta atitudini, comportamente, să putem modifica/schimba credințe, patern-uri comportamentale trans-generaționale, moduri de relaționare disfuncționale și/sau distructive uneori.
Omul, începând din prima secundă de după naștere are nevoia primordială de relație cu celălalt, cu mama, cu persoana de îngrijire (pe lângă nevoile primare, biologice). Atunci, în clipa în care mama își ține copilul la sân pentru prima dată, se pune prima „cărămidă” a atașamentului, un factor foarte important pentru întreaga dezvoltare psihică normală a copilului și ulterior a funcționalității normale a adultului. Niciun copil nu se naște rău sau bun!… e drept că avem în codul genetic transmise caracteristicile de bază a speciei umane (conștiința colectivă a speciei) şi pe cele transmise de la părinții și strămoșii acestora, dar ne naștem cu propriul nostru temperament (acele abilități, caracteristici personale înnăscute). Dacă la temperament adăugăm educația, pe care o va primi copilul din mediul său extern în care se dezvoltă (familie, școală, societate), avem personalitatea individuală care dă unicitate fiecărei persoane. Nu trebuie să uităm niciodată că fiecare copil/individ este unic, și nu trebuie comparat cu nimeni, decât foarte rar și în scopuri clare, bine intenționate (nicidecum pentru a-l impulsiona, a-i stimula ambiție, cum cred unii adulți).
Data viitoare voi prezenta cât mai concis problematica atașamentului ce se formează în copilărie, efectul atașamentului asupra dezvoltării ulterioare a individului, precum și modalitatea prin care putem „crea” noi hărți neuronale pe baza unui nou atașament de tip sigur, care are efecte concrete în apariția și menținerea unor modificări sau schimbări ale modului în care gândește, simte, se comportă copilul. Sper că v-am stârnit cumva curiozitatea și veți lua decizia de a fi pe mai departe, împreună cu noi, în această „călătorie” în lumea copilului și a copilăriei. Deci, pe curând!

Cu stimă,
Psiholog clinician, psihoterapeut – Anișoara Geamănu