Așa cum am promis, acest articol se va referi cu predilecție la problematica atașamentului, a cărei baze se pun în perioada micii copilării (la nivel nonverbal și verbal) și care are o importanță majoră asupra dezvoltării ulterioare a persoanei, atât la nivel individual cât și la nivel interpersonal.
De ce dezbatem astăzi atașamentul și despre ce atașament vorbim?
Teoria atașamentului în psihologie și în psihoterapie, așa cum a fost ea tratată în literatura de specialitate, nu face referire la ideea generalizată de a fi atașat de o persoană, este mult mai mult decât atât.
Atașamentul este de înțeles cu aplicabilitate foarte mare în viețile noastre.
Viața omului începe odată cu legătura simbiotică a fătului cu mama, la nivel intrauterin, iar inițierea vieții sale psihologice stă sub semnul legăturii de atașament, pe care nou-născutul o stabilește cu mama sau cu o altă persoană de îngrijire, imediat după naștere. Totul începe cu mama: atingerea, căldura trupului, mirosul pielii, feței, zâmbetul, emoția pozitivă, dragostea maternă! Astfel se inițiază primul contact, printr-un fel de transfer invizibil, al legăturii pruncului cu mama, al atașamentului, al comunicării nonverbal în cadrul relației cu mama (la primul ei nivel). De aceea este important ca imediat ce s-a născut și i s-a tăiat cordonul ombilical, nou-născutul să fie așezat la sân, în brațele mamei (asta în condiții normale). Această legătură unică și imediată cu mama pune primele baze ale atașamentului psihologic. Psihanaliștii ne spun că aceasta este sursa de alinare, de securitate, de stimulare, sursă originară a plăcerii, dar și a disconfortului și frustrării. Bazele atașamentului sunt puse de dependența totală a copilului față de părinții săi. Specialiștii spun că etapa de viață a micii copilării este definită de patru funcții cu rol fundamental: căutarea contactului cu mama pentru protecție și îngrijire (coordonată de sistemul de atașament), evitarea evenimentelor sau a persoanelor potențial periculoase (coordonat de sistemul teamă/precauție), interacțiunea socială prin joc (coodonată de sistemul afiliației) și explorarea mediului nonsocial (coordonată de sistemul exploratoriu). Chiardacă mă repet, subliniez importanța calității contactului care se stabilește între bebeluș și mama sa, încă din primele zile de viață, unanim considerate de către diverși autori ca având o importanță semnificativă pentru întreaga dezvoltare psihobiologică ulterioară a omului. Cercetătorii s-au întrebat dacă dezvoltarea unui atașament sigur/nesigur are legătură directă cu această calitate a parentajului, cu felul în care mama se acordează cu copilul și răspunde adecvat/neadecvat nevoilor acestuia pe întreaga perioadă a dezvoltării sale. Disponibilitatea și sensibilitatea mamei de a descifra și răspunde corect semnalelor nonverbale ale copilului este crucială încă din primele clipe ale interacțiunii dintre ei doi. Cercetătorii în domeniu susțin că sugarul și copilul mic trebuie să trăiască o relație caldă, intimă și continuă cu mama sa, în care ambii să găsească satisfacție și mulțumire. Un factor deosebit de important este oglindirea afectelor copilului. Părinții acordați emoțional transmit empatia și capacitatea lor de a conține afectele copilului, prin oglindirea afectului. Oglindirea se traduce ca expresie facială și vocală a părintelui, ce corespunde afectului copilului – și astfel expresiile afective ale părintelui devin baza pentru primele reprezentări ale propriilor afecte ale copilului. Această oglindire acordată emoțional este absolut necesară, pentru că rezonând cu starea internăpe care copilul o manifestă, reflectând-o și exprimând-o, părinții îi permit acestuia, să-și descopere gradual propriile emoții ca stărimentale care pot fi recunoscute și împărtășite. Astfel se stabilește fundația reglării afectului și controlul impulsului. Un alt factor deosebit de important este capacitatea reflexivă a părinților care au capacitatea să se gândească la propriile conținuturi mentale și procese psihoafective.
Desele eșecuri în realizarea acestui acordaj al părintelui cu copilul său generează tipare de atașament nesecurizant. Uneori părinții preocupați pot fi capabili să oglindească distresul copilului, nefiind însă capabili de a-i face față. Părinții care resping copilul eșuează în a comunica empatic cu acesta, dar reușesc să transmită un mod de-a face față. Există de asemenea părinți ale căror vulnerabilități compromit capacitatea lor de a răspunde empatic. Specialiștii au observat că părinții copiilor care manifestau tipare de atașament nesigur aveau ei înșiși manifestări ale acestor tipuri de atașamente nesecurizante. Astfel, tiparele de atașament au un caracter transgeneraţional (fiind învățate și, deci, transmise de la o generație la alta).
Mai nou, datorită noilor condiții de viață socială prezente și a schimbării/modificării rolurilor femeii în familie și societate, uneori, copiii dezvoltă atașament față de o altă persoană, decât mama: o bonă, o bunică, o rudă sau altcineva. Această persoană încearcă în cadrul relației sale cu copilul, inițial la nivel nonverbal, apoi și la nivel verbal, să răspundă cât mai corect și cu promptitudine nevoilor biologice (hrană, igienă, securitate, protecție) și psihologice (atenție, afecțiune, etc.) alebebelușului.
Uneori în noile condiții, descrise mai înainte, când mama este absentă sau alocă foarte puțin timp interacțiunii cu propriul copil, relația lor devine disfuncțională sau mai puțin funcțională față de normal, fiind percepută de copil ca diferită, nesecurizantă și inconfortabilă, iar mama devine doar o persoană din anturajul său, față de care poate manifesta un comportament de evitare sau ambivalent. Alteori la extrema cealaltă, când mama este extrem de prezentă, protectivă și excesiv de iubitoare și afectuoasă cu copilul (aproape „sufocantă”), acesta este „împiedicat” să experimenteze acțiuni noi, trăiri noi, sentimente diferite, să învețe să facă singur lucruri noi, să aibă inițiative sau să acționeze independent. Astfel copilul va avea carențe în dezvoltarea inteligenței sale emoționale (EQ), iar abilitățile necesare pentru a se dezvolta ca ființă socială eficientă, vor fi insuficiente, limitate sau absente, întâmpinând probleme în obținerea reușitei, a succesului în viață, a stării sale generale de bine și de echilibru emoțional, în gestionarea corectă și benefică a emoțiilor și sentimentelor sale. Sau va traversa perioade de inadaptabilitate sau adaptabilitate dificilă la mediul social, iar maturizarea se va realiza mult mai târziu decât ar fi normal și va fi percepută ca dificilă și dureroasă de către tânărul „copil-mare”. De asemenea, supra-protecția și iubirea fără limite, uneori copleșitoare pentru copil, duc pe de-o parte la dezvoltarea unei dependențe majore față de mama/persoana de îngrijire (frânându-i realizarea independenței și a dorinței de explorare), pe de altă parte duc la dezvoltarea unei autopercepții eronate a propriului EU, prin exacerbarea Ego-ului său. Astfel, dincolo de vârsta de 3-4 ani (când e normal să se perceapă pe el însuși ca fiind „centrul universului”)micuțul își formează un fel de „credințe” iraționale, cum că: totul îi aparține și i se cuvine numai lui, oricând și sub orice formă, neacceptând niciun refuz sau amânare. Iar o eventuală încercare de neacoperire a unei nevoi, solicitări, dorințe, exagerate sau imposibil de îndeplinit, declanșează adevărate „crize” de nervozitate, revoltă și agresivitate din partea copilului, imposibil sau greu de gestionat, atât de el însuși cât și de către părinți. Cel mic încă de la vârsta de 2 ani trebuie să ia contact cu limitele și granițele a ceea ce îi este permis/nepermis și a ceea ce e bine/rău. De comun acord, toți membrii familiei trebuie să accepte, respecte și aplice, în cadrul procesului de formare-educare a copilului, aceste limitări. Îi sunt necesare celui mic și chiar are nevoie de ele copilul dumneavoastră, pentru o corectă percepție a vieții și a lumii înconjurătoare, în cadrul procesului său de individuație și separare, prin care trece și pe care-l va realiza și trăi. Nu înseamnă că nu ne iubim copilul dacă în cadrul procesului de formare-educare, îl ajutăm să conștientizeze existența acestor limite să le și asimileze, sau/și dacă îl sprijinim în cunoașterea și interiorizarea normelor sociale și a valorilor reale umane, ale mediului social în care copilul ființează. Responsabilizarea copilului cu sarcini mărunte și adaptate vârstei lui, încă de la vârsta mică (3-4 ani) în cadrul unei relații mutuale de încredere, va fi benefică pentru copil, pentru că îndeplinirea cu succes a acțiunii respective, îi va da sentimentul utilității lui funcționale, va duce la dezvoltarea stimei de sine și a creșterii încrederii în el însuși, care va avea ca finalitate o persoană adultă stăpână pe sine, echilibrată cu o personalitate armonios dezvoltată, pregătită să relaționeze cu ceilalți la cel mai bun nivel.
Deci putem avea un atașament sigur (securizant), care este cel mai de dorit și bun. Sau un atașament nesigur (nesecurizant), care poate fi la rândul său de mai multe tipuri: evitant, ambivalent (în unele lucrări apare ca dependent, anxios) și dezorganizat. Vestea mai puțin bună e că majoritatea oamenilor au atașament nesigur, iar vestea bună e că poate fi schimbat. Cum?!
În cabinetul de psihologie/psihoterapie, clientul își redobândește starea de bine și de echilibrul psihic sau își atinge obiectivele propuse, prin schimbare. De obicei, această schimbare se realizează, în cadrul relației terapeutice, pe baza înlocuirii tipului de atașament nesigur cu un atașament de tip sigur, format și exersat în cadrul securizant psihoterapeutic, (schimbare permisă de impresionanta plasticitate a sinelui nostru).
În articolul viitor, vom continua să aprofundăm atașamentul, încercând să folosesc un limbaj cât mai aproape de cel comun, pentru a răspunde la alte întrebări: cum anume, la nivel neurobiologic, se pot crea noi „hărți” neuronale pe creier, ce vor reprezenta baza atașamentului?!… deci, pe curând!

Psiholog/psihoterapeut Anișoara Geamănu